De ce perfecțiunea este inamicul prezențeiÎntrebarea care definește experiența unei mirese:
Cum să mă bucur de nuntă fără stres? Perfectiune vs Prezenta constienta
De ce dorința de a avea o nuntă perfectă te poate transforma într-un simplu spectator la propriul eveniment și cum poți alege, în schimb, ‘Perfectul Imperfect’
Știu că sună pleonastic dar, diferența dintre perfecțiune și prezență conștientă la o nuntă este una între control și conexiune. În timp ce perfecțiunea este o strategie mentală de apărare împotriva judecății sociale, prezența este o stare fizică de ancorare în emoție. Pentru a nu fi absentă de la propria nuntă, o mireasă trebuie să accepte ‘perfectul imperfect’: conceptul conform căruia valoarea amintirii nu stă în simetria decorului, ci în autenticitatea trăirilor. O fotografie reușită nu surprinde un aranjament floral impecabil, ci strălucirea reală din privire care apare doar atunci când mintea încetează să dețină controlul și corpul începe să simtă bucuria momentului.
Sunt fotograful de nuntă Ștefan Chelmu și, alături de psihologul și terapeutul de familie Alexandra Mihai, vreau să-ți vorbesc în acest articol despre modul în care perfecțiunea poate strica vibe-ul evenimentului și te poate face să fii absentă din propria ta nuntă.
Vreau să știi un lucru important încă de la bun început: dorința ta de a fi perfectă nu este un defect. De cele mai multe ori, în spatele ei stă frică de a fi judecată.
În ziua nunții, când apare prima imperfecțiune, poate că este suficient să-ți amintești că este firesc. Și să-ți dai voie să te bucuri. Ghidat de crezul Prețuim Amintirile®, rolul meu este de a fotografia nunta ta, pentru ca mai apoi, peste ani, să-ți amintești cum te-ai simțit.
Cum să mă bucur de nuntă fară stres? Perfecțiune vs. prezența conștientă în dimineața nunții.
În dimineața nunții, există un moment pe care nu-l vezi în poze și în povestea prietenelor, pentru că pare prea mic ca să merite menționat. În realitate, este exact momentul în care se decide cum vei trăi ziua aceea. Stai în fața oglinzii, îmbrăcată aproape complet, cu rochia încă puțin desfăcută la spate, cu părul fixat, cu buzele conturate, cu inima bătând mai tare decât ai fi crezut.
În loc să simți emoția plăcută, profundă, care ar trebui să fie acolo, simți o tensiune ușoară, ca o sfoară întinsă. Ea îți apasă pieptul și spui că nu ai voie să greșești. Îți spune că nu ai voie să improvizezi nimic, că trebuie să ții totul sub control. Altfel, orice moment se poate strica, fără să mai fie la fel ca în proiecțiile pe care le-ai făcut luni de zile de-a lungul organizării celui mai important eveniment din viața ta.
Și e ciudat, pentru că, obiectiv vorbind, totul e frumos. Lumina cade bine, rochia arata exact cum ti-ai imaginat si cum ai visat de copilă, buchetul e minunat, sala e pregatita, oamenii vin.
Telefonul vibrează cu mesaje de „ești superbă”, complimente și felicitări. Tu ar trebui să fii acolo, cu emoția ta, cu bucuria ta, în clipa ta, în ziua ta. Dar în interior e ca și cum ai fi cu un pas în afara poveștii. Ești, în timp, și personajul principal și managerul de eveniment, și cel care verifică din cinci minute dacă universul se ține de plan.
Adevărul psihologic: perfecțiunea ca strategie emoțională
Aici intervine un adevăr pe care îl văd foarte des, atât în cabinet în relationarile cu oamenii, cât și în poveștile femeilor care își doresc o nuntă fără stres: perfecțiunea nu este o dorință estetică, ci o strategie emoțională.
Este un fel de pact tăcut pe care îl închei cu tine, în care îți spui că dacă totul este impecabil, atunci vei fi în siguranță. Vei fi apreciată, vei fi validată, nu vei fi judecată, nu vei fi dezamăgită și nu vei dezamăgi la rândul tău. Perfecționismul, în limbaj psihologic, este adesea un mecanism de coping pentru anxietate și pentru frica de evaluare socială, iar asta explică de ce, în zilele cu miză mare, creierul tău nu se poate liniști.
Dimpotrivă, creierul devine mai atent, mai rapid, mai critic, ca un scanner care caută orice defect, orice pericol, orice semn că ceva poate scăpa de sub control.
Nu ești „prea sensibilă”, nu ești „dramatică”, nu ești „nebună”, ci ești un sistem nervos suprasolicitat care a învățat că, atunci când un lucru contează, trebuie să fie perfect, pentru că altfel se întâmplă un rău inevitabil, chiar dacă acel „rău” nu e concret, ci doar o senzație difuză de rușine, de critică, de privire din exterior, de „oare ce o să zică lumea”.
Perspectiva mea ca fotograf de nuntă: Ce se intampla de fapt si cum sa te bucuri de nunta fara stres
Chiar și eu când mi-am organizat nunta m-am întrebat cum să ma bucur de nuntă fără stres. Aspect general valabil atât pentru bărbați cât și penttru femei. Și, în timp ce tu treci prin starea asta, eu, un fotograf de nunta cu experiență de peste 12 ani văd altceva din afară. Văd exact locul în care perfecțiunea începe să îți fure prezența.
De ce? Pentru că există un tipar pe care îl recunosc după ani de evenimente. Observ din prima secunda o mireasa care își ține umerii puțin ridicați, care zâmbește frumos, dar care nu se relaxează niciodată complet. Observ imediat o mireasa care întreabă de zece ori dacă se vede bine, dacă lumina e ok, dacă rochia cade cum trebuie, dacă buchetul e unde trebuie, dacă nu cumva îi stă un fir de păr nelalocul lui.
Observ pana si Mireasa care, chiar și când e pe ringul de dans, e cu o parte din minte în afara momentului, iar asta, în fotografie, se vede subtil, nu ca un defect, ci ca o distanțare, ca o ușoară absență din propria poveste.
Eu, mai intai ca om si apoi ca Fotograf de nuntă care iubeste ceea ce face îți voi spune, poate cu o sinceritate mult prea mare care te va surprinde: cele mai frumoase cadre nu sunt cele în care totul e perfect, ci cele în care ai uitat, pentru o secundă, să fii perfectă, cele în care ai râs fără să-ți controlezi fața, cele în care ai plâns fără să te gândești dacă se strică rimelul, cele în care ai atins mâna partenerului tău și ai respirat ca și cum nimeni altcineva nu ar fi fost acolo.
Pentru că, în final, o fotografie bună nu surprinde decorul, surprinde energia, emoțiile și sentimentele, iar acestea nu vin din control, ci din modul cum le trăiesti.
Diferența reală: perfecțiunea trăiește în minte, prezența trăiește în corp
Asta e și diferența fundamentală dintre perfecțiune și prezență: perfecțiunea cere ca mintea să fie mereu cu un pas înainte, să anticipeze, să prevină, să corecteze, să compare, să se asigure, în timp ce prezența cere exact opusul.
Cere să cobori din minte în corp, să lași respirația să se liniștească, să simți podeaua sub tălpi, să simți materialul rochiei pe piele, să simți mâna partenerului tău, să simți tremurul vocii când spui „da”, să simți muzica, să simți oamenii care te iubesc, să simți faptul că ești, în sfârșit, într-un moment care nu se repetă.
Din punct de vedere neuropsihologic când ești în perfecționism, sistemul tău nervos intră într-o stare de activare, crește vigilența, corpul se pregătește pentru „o minima greseala”, chiar dacă greseala este doar posibila 25%, iar în acea stare, creierul prioritizează controlul, nu conexiunea;
În schimb, când te relaxezi și te simți în siguranță, corpul poate activa starea de calm și conectare, acea stare în care poți fi afectuoasă, poți simți, poți râde, poți plânge, poți iubi, poți fi cu adevărat acolo.
Nu e întâmplător că multe mirese își amintesc ziua nunții ca pe un film care a trecut repede: nu pentru că ziua e scurtă, ci pentru că atunci când ești în alertă, memoria nu se fixează la fel, iar prezența este exact ingredientul care face ca amintirile să se fixeze, nu doar să treacă pe lângă tine.
Momentul „imperfect” care îți arată cine conduce ziua
Și inevitabil, la un moment dat, se întâmplă ceva „imperfect”, pentru că viața este imperfectă: la dansul mirilor o melodie întârzie, un copil aleargă pe ring, un nasture cedează, o fundă se desprinde, o lumânare se stinge, un invitat face o glumă nepotrivită.
În secunda aceea, se vede cel mai clar cine conduce ziua: perfecțiunea sau prezența.
Pentru că perfecțiunea te va împinge să repari imediat, să controlezi, să te enervezi, să simți că s-a stricat ceva, în timp ce prezența îți va șopti că nimic nu s-a stricat, că asta e viața, că momentul e încă aici, că iubirea e încă aici, că tu ești încă aici.
Terapeutul din mine îți va spune că acest moment este, de fapt, o oportunitate de reglare emoțională, un moment în care poți alege să îți calmezi sistemul nervos, să îți amintești că nu ești în pericol, să lași corpul să iasă din starea de alertă, să te întorci către partenerul tău și să fii din nou prezenta iar fotograful Stefan Chelmu cu siguranta îți va spune că, de multe ori, exact atunci apar cele mai bune imagini, cele în care râzi, cele în care îți muști buza ca să nu plângi, cele în care te sprijini de omul tău, cele care, peste ani, nu vor spune „uite ce decor perfect”, ci vor spune „uite cât de fericită eram”.
Cum să nu fii absentă de la propria nuntă este si întrebarea care rămâne cu tine
Opinia mea ca fotograf cu peste 12 ani de expertiză este că:
• perfecțiunea impresionează, dar prezența conectează oameni;
• perfecțiunea arată bine pentru privirile din exterior, dar prezența construiește amintiri în interior;
• perfecțiunea îți promite liniște, dar, de cele mai multe ori, îți oferă doar oboseală, în timp ce prezența nu îți promite nimic spectaculos, dar îți oferă momentul ala frumos si unic.
Iar dacă ar fi să rămâi cu o singură întrebare, pe care să o porți cu tine până în ziua nunții, ar fi aceasta:
când o să te uiți peste ani la fotografii, vrei să vezi o nuntă impecabilă sau vrei să te vezi pe tine, acolo, în poveste, cu ochii umezi, cu inima deschisă, cu mâinile tremurând ușor, cu iubirea în față, prezentă, imperfectă, reală?
Obiectivul foto nu mă minte niciodată
Din perspectiva mea, ca fotograf de nuntă atent la detalii și cu peste 300 de nunți fotografiate atât în Galați cât și în țara, această bătălie dintre perfecțiune și prezență susține teoria psihologică, ca o realitate vizibilă în fiecare nuntă. Dacă mă întrebi pe mine, ca fotograf de nuntă, îți spun că eu caut momentele imperfecte, pentru că, în esență, atunci când fotografiez mă bazez pe storytelling și documentez mai mult. Iar dorința de a fi perfectă este cel mai mare inamic al momentelor reale. Practic, le transformă în perfecțiuni rigide.
Există un concept tehnic numit „profunzime de câmp”, care decide ce rămâne clar și ce se pierde în fundal. Atunci când o mireasă alege perfecțiunea, ea pune în focus decorul, eticheta și protocolul, lăsându-și propria dorință să cadă în acel bokeh neclar al absenței. Eu știu că lumina poate fi reglată, expunerea poate fi corectată în post-producție, iar contrastul poate fi accentuat digital. Dar ceea ce nicio tehnologie de editare din lume nu poate recrea este strălucirea din privire care vine din siguranța și bucuria de a fi „aici și acum”.
Perfecțiunea fotografiilor se naște din imperfecțiune. Momentele regizate obsesiv pot produce imagini care seamănă cu paginile unui catalog de mobilier: reci, simetrice și, în esență, mute. Prezența cuplului, cu bune și cu rele, în schimb, produce imagini care vorbesc de la sine. O văd în tensiunea degetelor care strâng mâna mirelui sub masă, în ridurile fine care apar în colțul ochilor la un râs necontrolat sau în felul în care umerii coboară într-o expirație de ușurare după „Da”. Din spatele aparatului, observ cum dorința de a controla totul blochează fluxul organic al evenimentului.
O fotografie este, prin definiție, o fracțiune de secundă surprinsă. Dacă în acea fracțiune de secundă mintea ta este la „ce va zice lumea” sau la frica de a nu strica machiajul, aparatul va înregistra exact acea barieră invizibilă despre care îți vorbesc. Fotografia va fi corectă din punct de vedere tehnic, dar va fi goală de conținut emoțional. Va fi o imagine a unei măști, nu a unei ființe. Ca fotograf, îți spun că „imperfecțiunile” sunt, de fapt, texturile care dau profunzime nunții tale. O pată mică pe tivul rochiei spune povestea unei îmbrățișări strânse de la un nepot care a alergat spre tine.
De multe ori am văzut mirese care, de teama că li se strică machiajul, refuză o îmbrățișare de la părinți. Nu spun să te pupi cu toată nunta, dar nici să îți respingi părinții. Noi, ca români, nu prea știm să ne bucurăm de emoții. O șuviță de păr scăpată din coc este dovada că ai dansat până la epuizare. Acestea nu sunt erori; sunt dovezi ale faptului că trăiești ce se
